Libertatea cuvântului, “bunul cel mai preţios câştigat după revoluţie”

003 Petru-PoantaÎntre literatura şi presa de dinainte de 1989 şi cele de acum se spune că există o prăpastie. Pentru a afla cât de mare este această ruptură stăm de vorbă cu Petru Poantă, critic literar şi eseist. Autor a 4 cărţi înainte de revoluţie, acesta face o paralelă între scrierile din prezent şi cele din timpul regimului comunist. Ochiul critic experimentat în 33 de ani de activitate se va opri asupra rigorii construcţiei, limbajului de lemn, cenzurii şi asupra "libertăţii cuvântului" de acum. Este membru fondator al revistei „Echinox", revistă unde şi-a făcut debutul, în anul 1968.

A fost redactor al revistei „Steaua" şi director al Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional Cluj. În anul 2003 a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România, iar în anul 2006 Premiul „Nicolae Drăganu" al Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor. 

R: Aţi scris 4 volume proprii şi aţi participat la volumul “Scriitori români 1978”, înainte de ’89. Cum se scria în perioada comunistă?

P. P.: Generaţia mea, care a urmat studiile universitare, după 1965, a avut acces la cultura mare, inclusiv la cea occidentală. Atunci s-a încheiat practic perioada stalinistă, iar în creaţie esteticul a redevenit criteriul dominant, în locul celui ideologic. Cu câteva excepţii, exista o reală libertate de expresie. Se putea practica inclusiv creaţia experimentală. Erau libere curente până atunci interzise: suprarealismul, onirismul, dodecafonismul (ex. muzică), pop-artul etc. Se publica chiar şi poezia religioasă (Ioan Alexandru, de pildă). Nu se puteau ataca făţiş ideologia oficială şi partidul. Literatura îşi cânta temele în imaginaţie, de aceea s-a vorbit ulterior de “evazionismul estetizant.”

R: Ce greutăţi întâmpina un scriitor când dorea să publice o carte? Ce îmi puteţi spune despre cenzură? V-a fost cenzurată opera în vreun fel?

P. P.: Erau edituri puţine care lucrau după un plan foarte riguros. Planurile erau aprobate de Consiliul Culturii (ministerul de atunci). O dată inclusă în plan, ea trebuia citită în redacţia editurii (uneori şi cu referate externe) şi apoi la Consiliul Culturii, care era un fel de cenzură ideologică. În cel mai bun caz, ea putea să apară cam într-un an după predarea la editură. Cenzura urmărea în special eventualele atacuri la ideologia şi politica partidului comunist, valorizarea sectelor religioase interzise, pornografia. Personal, am avut unele probleme cu prima carte, dar care puteau fi negociate. Erau aspecte legate de unele expresii, de valorizarea unor scriitori şi nu de ideologia literară propriu-zisă. Nici în critică nu era obligatorie “estetica” marxistă, pe care, de altfel, nu o practicau decât câţiva minori.

R: Eraţi obligaţi să faceţi referiri la regimul comunist, la persoana dictatorului sau să folosiţi anumite trimiteri sugestive la realităţile socialiste pentru a fi tipărit?

P. P.: În critică nu existau asemenea exigenţe. În cele 4 cărţi publicate înainte de 1989 nu am pomenit niciodată numele lui Ceauşescu şi nici nu am făcut vreo trimitere la “documentele” de partid.

R: Erau subiecte considerate “tabu”?

P. P.: Erotismul care bătea spre pornografie, critica partidului şi defăimarea ţării, religiosul ostentativ.

R: Aţi iniţiat prima revistă studenţească universitară din ţară, “Echinox”. Fiind o revistă universitatră se bucura de mai multă libertate de exprimare ca celelalte reviste?

P. P.: “Echinoxul” a devenit foarte repede o revistă de rang naţional, având un prestigiu real în lumea scriitorilor. Nu exista o libertate mai mare, dar important era că aveam aceeaşi libertate ca şi celelalte reviste, mai ales că la Centrul universitar existau unii politruci care încercau să-i submineze acest prestigiu. Revista era ancorată în realitatea la zi a literaturii române, refuzând provincialismul.

R: Care erau mai cenzurate: cărţile sau ziarele?

P. P.: Cenzura se aplica egală tuturor, însă ziarele aveau un alt regim. Ele trebuiau să răspundă, în cea mai mare parte, exigenţelor ideologiei şi politicii partidului. Ele susţineau politica oficială, întreţineau cultul personalităţii, dădeau reportaje mincinoase despre economie şi nivelul de trăi. Funcţia lor principală era să idealizeze realitatea. Cenzura nu prea avea de furcă cu ele, întrucât erau scrise, în genere, de oameni bine îndoctrinaţi. Ziariştii şi sriitorii erau două lumi paralele.

R: Ce îmi puteţi spune despre limba de lemn? Exista într-adevăr o listă cu termeni interzişi?

P. P.: Limba de lemn era de fapt limbajul presei de partid, un limbaj prefabricat, convenţional, care vorbea în clişee despre o lume virtuală. Cuvintele interzise total erau cele care vizează scabrosul şi pornografia. Altfel, contextele inteligente puteau valoriza aproape orice termen.

R: Dacă totuşi scriitori abordau subiecte “interzise”, care erau sancţiunile care se aplicau?

P. P.: Dacă o carte era considerată inadecvată cu ideologia comunistă şi nu trecea de cenzură, autorul nu era pedepsit în niciun fel. Nu era publicat şi atât. Dacă au existat cărţi scrise expres împotriva regimului, ele nu ajungeau la cenzură. Cazul puţinilor dizidenţi este altceva.

R: Ce credeţi că diferă în ceea ce priveşte scrisul după '89 ?

P. P.: În literatură, după 1989, nu s-a produs o revoluţie propriu-zisă. O modificare sesizabilă a limbajului se produce îndeosebi la nivel lexical. Important e că acum nu mai funcţionează cenzura interioară a scriiorului, care era un fel de inhibiţie ( în bună parte inconştientă). Se produce acum o totală dezinhibare a scrisului. Limbajul se colorează cu termeni, până ieri tabu, cu neologisme şi expresii, în special din lumea anglo-americană. Limbajului esopic, insinuant, ambiguu etc. îi ia locul unul mai realist, mai tranzitiv, mai lipsit de “figuri”, dar întrucâtva mai superficial artistic. 

R: Cum  percepeţi libertatea de exprimare în literatură şi în presa actuală?

P. P.: Libertatea radicală, absolută, a cuvântului încurajează superficialitatea. Scrisul liber, dacă nu e alimentat de o cultură solidă, eşuează într-o altfel de limbă de lemn. Libertatea de expresie nu-i o garanţie a consistenţei. O bună parte a presei cultivă un soi de oralitate vulgară, un simulacru de autenticitate. Scrisul substanţial înseamnă totuşi elaborare, o construcţie severă; în ultimă instanţă stil. Există şi în literatură şi în presă autori de mare expresivitate, în scrisul cărora se observă imediat formaţia riguroasă, cultura, adică. La care, desigur, nu se ajungea fără această libertate a cuvântului.

R: Care credeţi că sunt subiectele la modă acum şi care era interzise înainte de '89?

P. P.: Subiecte la modă: erotica (cu accent de sexualitate), religiosul, demitizarea istoriei, pamfletul politic. Înainte: romanul obsedantului deceniu, imaginarul depresiv (în poezie), textualismul din poezia şi proza optzeciştilor(genereţia'80).

R: Ce părere aveţi de limajul folosit azi? Acum se utilizează frecvent şi fără perdea multe expresii vulgare. Uneori acestea fac parte din literatură. Au ele dreptul de a regăsi aici ?

P. P.: Limbajul fără perdea de azi este o defulare după o perioadă de interdicţie. El nu trebuie anatemizat. Scriitorii talenaţi ştiu să îi confere sens şi semnificaţie. El face parte din marea paradigmă a literaturii trupului. Şi, de altfel, după un moment de vârf, de acum câţiva ani, a început să se tempereze. A fost, aşadar, atât un fenomen de compensaţie, cât şi o modă. L-au cunoscut, de altminteri, toate literaturile mari. El e primul semn al dezinhibării spiritului.

R: În ce perioadă se publia mai uşor? Înainte sau după 1989?

P. P.: Acum nu mai există, practic nicio oprelişte. Plăteşti şi publici orice, mai ales cărţi.

R: În calitate de critic literar care credeţi că sunt caracteristicile (calităţile) pe care trebuie să le aibă un scriitor pentru a fi bun?

P. P.: Talent, cultură, imaginaţie. Nu poţi deveni un scriitor consistent doar prin dezinvoltură, spontaneitate, sentiment. E absolut necesară educaţia. Lectura aplicată a cărţilor fundamentale, clasice şi moderne.

R: Puteţi face o comparaţie între scrierea dinainte de 1989 şi cea de după perioada comunistă? Care este mai valoroasă din punct de vedere al rigorii construcţiei?

P. P.: Nu există o ruptură totală între cele două perioade. Pe un anumit palier, la vârf, s-a scris bine şi înainte şi acum. Trebuie precizat, însă că nu se poate vorbi, în niciuna dintre cele două perioade, de o scriere omogenă. În fiecare există o remarcabilă diversitate de limbaje artisice, având caracteristici dominante şi diferite de la o generaţie la alta. Statistic vorbind, perioada comunistă nu este deloc uniformă şi compactă, iar bilanţul ei nu e deloc negativ comparativ cu al perioadei de după 1989. 

R: Dar în ceea ce priveşte presa? Care sunt diferenţele esenţiale între presa de atunci şi cea de acum?

P. P.: Referitor la presă, trebuie disociate publicaţiile culturale (literare), de ziarele propriu-zise. Acestea din urmă sunt radical diferite în perioada actuală faţă de cea comunistă. Înainte, ilustrau riguros politica partidului. Revistele literare, în schimb (mai ales cele ale Uniunii Scriitorilor) aveau o destul de importantă autonomie.

R: Credeţi că prieşte atâta libertate de exprimare?

P. P.: Se pare că la noi această libertate de-reponsabilizează în bună parte, dar ea rămâne, totuşi, bunul cel mai preţios câştigat după revoluţie.   

Last modified onDuminică, 17 Iulie 2016 17:11

Leave a comment

Make sure you enter all the required information, indicated by an asterisk (*). HTML code is not allowed.

back to top

Sectiuni

Adrese utile

Recomandari

Follow Us

×

Sign up to keep in touch!

Be the first to hear about special offers and exclusive deals from TechNews and our partners.

Check out our Privacy Policy & Terms of use
You can unsubscribe from email list at any time